Viaţa pe şine…

Ce-ar fi dacă am privi viaţa prin ochii unui montagne-russe?

Pontăm prezenţa noastră pe traseul trenuletului zburător printr-un certificat, iscălit cu o identitate oarecare. Urcăm treptat, treptat, apoi intrăm în adolescenţă, unde se prăbuşesc abrupt crezurile şi speranţele pe care le adunasem în ascensiunea noastră către întâiul apogeu al itinerariului. Apoi iarăşi urcăm, şi iarăşi ne prăbuşim, până când ajungem la o liniaritate imaculată. Pe urmă intrăm sub tunelul prieteniei, al dragostei, al remuşcărilor, toate într-un vălmăşag agonizant. Şi ieşim mai precauţi, mai siguri pe noi şi mai pragmatici. Până când un mecanism pe care nu-l observasem până atunci ne aplică o porţie sănătoasă de stropi de viaţă. Frivolă şi rece, cu frânturi de durere surdă. Şi-apoi iarăşi un tunel. Şi urcăm, urcăm, şi ne formăm. Dar iată că se zăreşte şi licărirea mult aşteptată. Am ajuns iarăşi la lumină. Suntem părinţi. Şi locomotiva şuieră vesel şi urcă în continuare. Gângureli duioase ne alină monotonia traseului. Însă sinuozitatea drumului ne mai împiedică din când în cand să ne bucurăm pe deplin de călătorie. O perpetuă mişcare ne însoţeşte logica ideilor. N-avem timp să fixăm pe nimeni cu privirea. Oameni vin, oameni trec. Amintirile zburdă într-un tumult nebun. Iar imaginile se succed grăbite, tot mai grăbite.

Iată că, în sfârşit, traseul se apropie încet, încet de capăt. Era şi vremea… Că mult a mai zăbovit trenuleţul acesta… Şi nu ştim încă dacă preţul plătit la începutul călătoriei a fost cel corect… Unii vom fi petrecut pe drum mai mult decât ne era îngăduit, alţii poate prea puţin… Nu vom afla însă niciodată, căci întotdeauna sfârşitul ne va prinde nepregătiţi de calcule şi socoteli vremelnice… Iar de bacşişuri nu poate fi vorba, pentru încă o raită prin vârtejurile vieţii…

Categorii: Blog

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *