Sistemul, bată-l vina!

N-am înţeles şi n-am să-nţeleg niciodată de ce sunt studenţii români atât de ahtiaţi după note mari. De parcă unica împlinire în lumea asta e să ai carnetul plin de 10. Aş fi perceput altfel atitudinea aceasta dacă sistemul de învăţământ românesc era unul bazat strict pe meritocraţie. Însă… nu e cazul. Cine crede asta e fie foarte naiv, fie s-a mutat de curând în lumea reală şi nu a ajuns încă să conştientizeze anumite aspecte esenţiale ale organizării instituţionale din România.

Mai mult decât atât, mi se pare aproape imposibil să creezi un mecanism echitabil pentru toată lumea, în care răsplata venită prin notă să fie conformă cu efortul depus de fiecare individ în parte. Astfel că de ce atâta indignare şi atâta amărăciune pentru altă notă decât 10? Asta arată oare cât suntem de capabili? Din contră. Memorarea excesivă de noţiuni şi reproducerea lor pe o bucată de hârtie (căci asta-i practica mai mult sau mai puţin generală în sistemul de învăţământ autohton) nu cred că poate contribui la crearea unui sistem de valori bine închegat pentru student (sau elev).

Motiv pentru care, de bine, de rău, am renunţat să mai pun preţ pe note. De ce să-mi fac eu sânge rău de pomană? Până la urmă, şcoala o faci din plăcere. Iar notele nu înseamnă altceva decât constrângere. Câţi profesori nu reuşesc să se impună doar prin faptul că beneficiază de această „armă”, letală uneori? Să fim serioşi. Nota nu e decît un scut ieftin. Pentru cei slabi de înger. Scut pe care nu mai dă nimeni o para chioară în lumea reală, palpabilă. Deşi poate părea să aibă o tentă de rebeliune, atitudinea mea nu o pot încadra decât în normalitate. Însă o normalitate pe care mi-am creat-o eu, căci în fapt ea nu există în şcoală.

Învăţ ce vreau eu, pentru că îmi doresc eu asta. Citesc o anumită carte, pentru că e ceea ce mă interesează pe mine în acel moment. Iar dacă un profesor este suficient de abil să-mi canalizeze atenţia către disciplina pe care o predă, atunci mă-nclin cu consideraţie în faţa lui şi mă supun oricăror doleanţe didactice pe care le-ar putea avea din partea-mi. Dar asta pentru capacitatea lui de fi un bun pedagog, şi nu pentru că la final de semestru va trebui să-mi dea o notă. Căci nota respectivă la ce-mi va folosi? Nu văd nici măcar o utilitate de moment a ei, cu atât mai puţin una pe termen mediu sau lung.

Vorbesc în cunoştinţă de cauză, din postura unui copil crescut cu mentalitatea asta păguboasă, că trebuie să iei 10, fie ce-o fi. Că dacă nu, e vai şi-amar de pielea ta. Şi ce-am avut de făcut decât să mă conformez. Însă conformismul acesta, nevenind decât dintr-un imbold al părintelui, şi nu dintr-o conştiinţă proprie (pe care poţi sau nu să o ai la şcoala generală), se dizolvă brusc atunci când capeţi libertate. Atunci când nu ţi se mai impun nişte limite ale notelor. Iar aceste fapte se răsfrâng în timp. Neavând la bază un deziderat personal, interiorizat de mic, al nevoii de a şti, ci doar al nevoii de a avea nota maximă, cu orice preţ, cazi foarte uşor în cealaltă extremă – de a nu-ţi mai păsa deloc.

Ideea de a fi primul în orice faci este lăudabilă. Dar fără a intra în perimetrul absurdului. E poate o problemă de asumare (şi de conştientizare) a faptului că nu putem fi cu toţii primii în ceea ce facem. Întotdeauna este cineva care a citit mai mult, care a experimentat ceva pe o perioadă mai lungă de timp, care a trăit mai intens decât noi. Asta ţine poate şi de o limitare a naturii umane, pe care n-am creionat-o noi. Ci aşa ne-a fost dată, de la facerea lumii. Şi pe care trebuie să o acceptăm. Şi să o integrăm în propria existenţă. Fără a neglija însă existenţa celui de lângă noi.

Ca o concluzie, marşez pe ideea că rolul şcolii e acela de a-ţi explica, de a te lumina, nu neapărat de a te testa. Viaţa e suficient de abruptă astfel încât să poţi experimenta tu însuţi dacă ai rămas sau nu cu ceva din ceea ce ţi-a dat şcoala.

Categorii: Blog

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *