Pe urmele unui ”Om Bun”. Sau un altfel de manifest

Tradiția este aceea care dă unitate unui popor, unei comunități, chiar și unei familii. Obieciurile comune, intrate în firescul fiecăruia dintre membrii care alcătuiesc un ansamblu, îi fac pe aceștia parte a întregului. Îi fac să rezoneze la aceleași lucruri, să facă front comun, atunci când cineva intervine din exterior, încercând să dea peste cap cutumele împământenite ani de-a rândul în respectivul grup.

Timpurile moderne au transformat oarecum tradițiile în brand-uri. Și cu toții știm că este nevoie de ani și ani pentru ca, pe postamentul oricăreia dintre entități, să fie trecută titulatura de ”brand”. Ei bine, deși în materie de folk lucrurile par oarecum desuete și rămase cumva în nostalgiile adolescenței, există și în acest caz brand-uri. Puține, dar există. Unul dintre acestea este mult disputatul festival ”Om Bun”.

Deși ar trebui să nu avem niciun fel de reticență, la auzul unei astfel de titulaturi, în a onora cu tot aplombul o manifestare cu iz cultural, există oameni contrariați, care au ales să spună ”nu” participării la acest festival. E lesne de înțeles că un asemenea efect a fost, cu siguranță, precedat de multe cauze.

Dacă aș fi avut veleități muzicale, probabil că aș fi fost ”manipulată” de un fel de frustrare, în cazul în care nu m-aș fi regăsit pe afișul unui astfel de festival.

Dacă m-aș fi ocupat de organizare, se prea poate să fi invocat toate argumentele de ordin financiar care mi-ar fi trecut prin minte, ca o scuză pentru prețurile exagerat de mari ale biletelor sau pentru lipsa unor sponsori cu credibilitate.

Dacă aș fi fost concurent, probabil că mi-aș fi pus un semn de întrebare cu privire la viitorul meu muzical, uitându-mă la sala goală în fața căreia trebuie să cânt.

Dacă aș fi făcut parte din juriu, poate aș fi stat pe gânduri, întrebându-mă dacă nu cumva am greșit festivalul pe ai cărui concurenți trebuie să-i evaluez.

Nu mă încadrez în niciuna dintre categoriile menționate mai sus. Pentru că n-am suficient talent și suficientă pricepere. Pentru că rolul de ”spectator” este acela care mi se potrivește cel mai bine. Însă rolurile interpretate cu de-a sila sunt sortite, fără doar și poate, eșecului. Iar dacă mi-aș asuma să iau parte la un scenariu care nu este pe gustul meu, ar însemna să-mi compromit, încă de la debut, orice șansă de a evolua, în timp. Refuzul nu înseamnă renegarea ”colegilor” de scenă, unii aflați sub lumina reflectoarelor, iar ceilalți, jucând rolul de umili spectatori. Înseamnă respectarea tuturor crezurilor care m-au adus în postura de a fi ”actorul” unui astfel de scenariu.

Iubiți folkiști, de peste tot și de nicăieri, nu vă îndepărtați prea tare de talentul pe care-l aveți, sufocând darul primit de la Dumnezeu într-o mocirlă de orgolii.

Stimați organizatori de spectacole, nu aruncați brand-urile din folk, atâtea câte sunt, în derizoriul incompetenței voastre.

Dragi spectatori de folk, nu vă abateți de la propriile credințe și nu renunțați la ceea ce vă place. Dacă folk-ul este medicamentul, tratați-vă atunci boala. În doze duble. Nu priviți în culise, căci culisele sunt pline de molimă. Iar voi căutați doar vindecarea. Nu vă apropiați prea tare, căci drumurile necunoscute pot fi pavate cu ”pericole morale”.

P.S. Dacă mă revolt, iar și iar, e pentru că îmi pasă. Atât și nimic mai mult.

Categorii: Blog

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *