Pe scena vieții…

Cortina se ridică. Iar în spatele ei stau măștile. Chipurile noastre, cu fel de fel de modele, iau forma unor măști. Spectacolul e însăși viața noastră, construită din mii și mii de bucăți, fie vesele, fie triste. Suntem personajele propriilor vieți și încercăm să ne jucăm cât mai bine rolul. Unii judecători, alți condamnați, unii pamfletari, alții moraliști…

Lumea noastră e doar scena pe care jucăm. Aceeași scenă care ne ferește, din spatele cortinei, de spectatorii care ar vrea să asiste la repetiții, neștiind că nu suntem încă pregătiți de premieră.

Aici ne întâlnim, ne iubim sau ne urâm, ne acceptăm sau ne condamnăm unii pe alții. Dincolo de acest spațiu bine delimitat este neantul, la care nu avem acces. Piesa pusă în scenă este Infinitul, iar fiecare act ce o compune își are propriul final, concretizat prin moartea unuia sau altuia dintre actori.

Pe scena vieții, comună nouă, tuturor, e loc pentru toți, indiferent dacă rolul principal ne e dat nouă sau altcuiva. Nu contează dacă suntem primadone sau sufleori, zei sau saltimbanci, prinți sau cerșetori. Avem obligația de a ne învăța rolul și de a-l juca cât mai bine cu putință. E datoria noastră de actori. Căci pe aceeași scenă a vieții, vom fi la rândul nostru și spectatori. Și ne-am dori, mai degrabă, să vedem un spectacol pe cinste, decât o parodie nereușită.

Categorii: Blog

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *