Mulțimile și etalonul

Nu poți înțelege o mulțime decât dacă faci parte din ea. Dacă respiri alături de alți oameni pe care nu-i cunoști, dar alături de care împărtășești același crez. Nu poți să simți vuietul și vibrația aproape neterestre ale unor mii de voci care emit aceleași sunete, la aceeași intensitate, decât dacă treci prin experiența asta.

Însă mulțimile sunt imprevizibile. Și sunt agresive. Verbal sau fizic. Mulțimile au această mare libertate a anonimatului pe care individul, ca entitate unitară, nu o are. Iar această libertate nu are nevoie de alibiuri. Se girează singură.

Cred în puterea revoltei și resping resemnarea pe care o percep ca pe un soi de confort care nu ne face prea mult bine, dar nici excesiv de mult rău. Și atunci o acceptăm fără echivoc. Însă dacă schimbarea (de orice natură) e cea la care tânjim, poate că ar fi mai eficient să ne schimbăm noi pe noi. Nu noi pe ceilalți. E aproape imposibil să ne retușăm pe noi înșine, de la un punct încolo. Să-i creionăm pe ceilalți după propria estetică morală nu e nici măcar o utopie. E o certă imposibilitate.

O bună parte dintre cei care și-au consumat elogiile cu totul meritat spre a le oferi doctorilor care au făcut mai mult decât minuni zilele acestea, și care se manifestă extrem de vocal acum, sunt aceiași care, cu câteva luni în urmă, umpleau spațiul virtual cu insulte și jigniri la adresa faptului că doctorii iau șpagă. Aceiași. Și acuzații, și acuzatorii.

Nu pot empatiza cu mulțimile. Cu masele. Pentru că slalomează prea rapid printre propriile convingeri.

Etalonul e la noi. Noi, în raport cu noi. Nu cu cei din jur.

Categorii: Blog

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *