Manifest către folkiști… de la un spectator oarecare…

Nimic pe lumea aceasta nu a fost făcut de un singur om. Doar Dumnezeu a creat un univers întreg fără a beneficia de ajutorul nimănui. Dar noi, umili pământeni, obișnuiți să aruncăm unii în alții cu săgeți, n-am fost, nu suntem și nici nu vom fi capabili să clădim nimic doar pe cont propriu. Nu ceva durabil. Orice tip de breaslă de pe această lume, indiferent de meșteșugul sau îndeletcinirile cu care își umple timpul, este sortită eșecului atâta timp cât fiecare părtaș al comunității nu are altceva mai bun de făcut decât să-l sape pe cel de lângă el.

Ne uităm strâmb atunci când, revenind în rutinierul cotidian, auzim de tot felul de meserii al căror scop este acela de a crea un liant comunicațional între oameni. Dar se pare că asta ne lipsește. Deși librăriile abundă de cărți cu tematică psihologică, iar Internetul se sufocă de atâta informație despre tipologiile umane și metodele de înțelegere ale comportamentului omului de rând, tot nu suntem capabili să ajungem la un consens unii cu ceilalți. Mai ales dacă se întâmplă să activăm într-un domeniu în care talentul dă măsura valorii noastre.

Însă talentul e un dat, nu neapărat un merit al nostru, iar a ne făli cu asta în fața celor mai puțin hărăziți este o infatuare ieftină și absolut inutilă. E loc oriunde, pentru oricine, atâta timp cât orgoliul și interesele personale se retrag în culisele propriei conștiințe, lăsând în fața spectatorilor doar talentul pur, șlefuit în timp și ani prin muncă și ambiție, nu prin capcane întinse celorlalți.

P.S. Stimați folkiști, mai mult sau mai puțini talentați, mai mult sau mai puțini inspirați, ați rămas puțini. Din ce în ce mai puțini. Și din ce în ce mai supărați. Pe viață, pe colegi, pe organizatorii de spectacole, pe politicieni. V-am iubit cândva, urmărindu-vă de la distanță. Păreați altfel decât noi toți, ceilalți. Păreați că sunteți oameni, pe acest pământ plin de neoameni. Aș vrea să vă iubesc și acum, când sunteți atât de aproape de mine, și de noi. Dar voi nu mai aveți nevoie de așa ceva. Singura satisfacție care vă mai poate alimenta orgoliul rănit este prăbușirea colegului de breaslă. Nu aplauzele spectatorilor. Dacă folk-ul se va stinge, în timp, voi veți purta întreaga vină. Nimeni altcineva. Pentru că, orbiți de ură, v-ați uitat menirea și v-ați lăsat talentul în umbră. În umbra vorbelor pline de venin și goale de conținut.

Categorii: Blog

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *