E România, e țara noastră…

Departe de a fi un stat perfect, România este o țară cu multe probleme. Ceea ce e oarecum de înțeles, dacă ne raportăm la numărul de locuitori suficient de consistent pe care îl are, astfel încât să asistăm la tot soiul de dispute ideologice. Totuși, incisivitatea argumentelor oamenilor de rând este o imagine deloc frecventă în spațiul public. Se întâmplă când și când ca un fenomen social să afecteze o parte suficient de importantă a populației, astfel încât spiritele să se inflameze. Și atunci noi, ca popor, avem oareșice revelații ce ne aduc aminte că suntem cetățeni, iar ca orice persoană ce dispune de acest statut, trebuie să avem un oarecare grad de spirit civic, pe care să-l scoatem în evidență cumva: fie prin proteste în stradă, fie prin statusuri revoltate pe rețelele sociale sau mai știu eu prin ce alte gesturi lozincarde.

Problema este aceea că, nefiind obișnuiți să ne ”scoatem ochii” prea des, pentru o cauză sau alta, am fost luați cumva pe nepregătite de ”bubele” mai mult sau mai puțin politice, de care încercăm să ne vindecăm la momentul actual. Prea multe dileme și prea multe opinii care se bat cap în cap, ale oamenilor de rând, au făcut din România începutului de toamnă un adevărat teatru de război ideatic. Nici nu mai contează de care parte a baricadei te situezi, important este să ai o opinie și să dai de pământ cu părerile celorlalți, indiferent dacă argumentele lor sunt mai pertinente decât ale tale. Susținători se găsesc suficienți, oricare ar fi tabăra luată în colimator, iar de aici și până la a da drumul ghilotinei nu mai este decât un pas. Să cadă capetele rivalilor ideologici, acesta este scopul primordial.

Stimați români, concetățeni ai mei de pretutindeni, spiritul civic nu înseamnă doar ieșirea în stradă. Ne bucurăm când vedem oameni în spațiul public, protestând pentru niște idei, bune sau rele. Însă unde este spiritul acela al cetățeanului responsabil, când în plină zi se întâmplă tot felul de atacuri, violențe, jafuri sau chiar crime, la care stăm și ne uităm cumva suspendați în timp și spațiu, de parcă am fi un scriitor care pune pe hârtie viața propriilor personaje? Atunci nu mai suntem la fel de cetățeni? Atunci ne temem pentru propria viață, pentru că suntem implicați în mod direct, și tot civismul pe care îl invocăm sus și tare, în plină stradă, se diluează într-o clipă?

Vorbim de România cu atâta pasiune, militând pentru o țară curată și sănătoasă, dar uităm de toate locurile lăsate în paragină, de toate peisajele defrișate de indolența noastră, de toată sărăcia celor care nu au ce pune pe masă mulțimii de copii pe care i-au adus pe lume, pentru simplul motiv că nu au avut acces la o educație sănătoasă, care să-i oprească de la a se înmulți necontrolat.

E ușor să strigi, să colorezi pancarte și să te revolți, atâta timp cât acasă te așteaptă o farfurie cu mâncare caldă. Dreptul la viață și la moarte îl avem cu toții, însă nu pe viețile altora. La fel și dreptul la muncă.

Au trecut mai mult de 140 de ani de când Eminescu scria despre ”Epigonii” vremurilor sale. Însă, ce coincidență, se pare că suntem și noi contemporani cu niște epigoni, doar că cei din prezentul nostru și-au extins tentaculele în toate cotloanele țării…

”Iară noi? noi, epigonii?… Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Categorii: Blog

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *