Doar o ”viziune”

Nu doar România se chinuie, în fiecare zi. Și teatrul se tăvălește într-un desfrâu care este atât de strident, încât capătă tendințe agresive. Pare-se că cei ce montează spectacole (căci actorii n-au nicio vină în povestea asta) au uitat că pe scenă trebuie să te reproduci artistic eventual, în niciun caz să te reproduci la propriu. Nici vizual, nici verbal.

Pot să înțeleg rolul teatrului de a ne oglindi pe noi, cei de acum, cei de aici. Cu frustările noastre, cu preocupările noastre de fiecare zi, cu alunecările permanente între abstract și concret. Însă mă lipsesc de toată gama verbală de ”băgare”, ”scoatere” și altele asemenea pe o scenă de teatru.

N-am nevoie de teatru pentru așa ceva. Există stadionul, există strada pentru lucruri de genul acesta. Există infinite spații suburbane care oferă vulgaritate. Fără ascunzișuri, fără cortine și fără decoruri elegante. Spații care nu se pretind a fi altceva decât sunt. Teatrul însă, până una-alta, se vrea a fi un spațiu cultural.

În spatele argumentului artistic, fiecare regizor poate să pună în scenă orice dorește. Iar pe scutul cu care se apără de orice potențială critică este întipărit cu litere de-o șchioapă conceptul de ”viziune artistică”. Aparent suficient pentru a-l credita pe el și a-l discredita pe cel ce nu este în asentimentul lui.

Poate că există o grabă a regizorilor după portofolii generoase. Poate că nu contează fiecare produs în parte, ci numărul acestora. Căci, la fel ca și în sport, nu mai contorizează nimeni peste ani jocul, ci rezultatul final. În speță numărul de spectacole totalizate într-o viață de regizor. Mai bune, mai rele, nici nu mai contează.

Publicul spectator înghite orice. Pentru că e prea grăbit. Pentru că de multe ori nu caută la teatru decât să mai arunce câteva fire de nisip din acest ceva numit viață. Să mai scape de povara unor ore pe care nu știe cum să le consume eficient. Efectul Placebo funcționează, de cele mai multe ori. Publicul înghite capsule cu arome artistice și crede că este ceea ce are nevoie. Dar nevoia publicului o dă teatrul, prin ceea ce-i pune în palmă spectatorului.

E o himeră teatrul, și așa va fi mereu. Dar oamenii care-i dau viață sunt reali. Și prea puțin responsabili, de ceva timp încoace.

Categorii: Blog

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *