Despre omul modern

Fiecare epocă își conturează existența în acest continuum de clipe prin oameni, prin evenimente, prin detalii. Oare cu ce se va ”lăuda” secolul actual peste câteva sute de ani?

În dorința noastră de a fi moderni, de a ne adapta prezentului, am devenit niște barbari. Desigur, avem chipuri plăcute, haine costisitoare, parfumuri scumpe. Consumăm mâncăruri sofisticate. Dar în fond suntem doar niște victime ale barbariei cosmetizate sub titulatura de modernitate, prinși într-un vârtej din care nici nu vrem și nici nu mai putem ieși.

Suntem mai mult virtuali, decât reali. Am devenit tributarii unei adicții pe care n-o mai putem controla. Dar ce mai contează, atâta timp cât asta ne oferă un minim de confort? O minimă doză de a putea păși pragul încă unei zile?

Deschidem Facebook-ul de mai multe ori pe zi decât deschidem cărți într-un an. Sau chiar într-o viață.

Alergăm permanent. Ne epuizăm cu bunăștiință și ne oprim doar ca să o luăm de la capăt. Pentru bani, de cele mai multe ori. Pentru recunoaștere. Pentru funcții alese. Pentru a evita un potențial timp liber pe care nu dorim să-l petrecem cu noi înșine.

Muncim fără finalitate și fără scopuri precise, într-un haos ce ne-a devenit deja stil de viață. Ne e teamă de oglindă și fugim mereu de ea, căutând. Nu știm nici ce, nici de ce. Dar căutarea înseamnă un consum de timp. Acel timp cu noi înșine de care ne tot ascundem.

Urâm. Urâm mult. Fără argumente, fără luciditate. Doar pentru că nu suntem capabili de mai mult.

Suntem victimele propriei aroganțe, crezând de cele mai multe ori că doar ceea ce facem noi este bine. Că doar ceea ce facem noi este greu.

Ne compătimim zi de zi, pentru aceleași lucruri. Pentru că este mai comod să spui, decât să faci. Pentru că ne este mai la îndemână să-i împovărăm pe cei din jur cu propriile neputințe, decât să le decupăm noi din viețile noastre, prin propria sârguință.

Avem păreri despre orice și despre oricine. Deși singura noastră sursă de informare sunt rețelele de socializare și emisiunile de can-can.

Spunem tot mai des ”te iubesc”, dar suntem mult prea ocupați să concretizăm acest sentiment prin momente acordate celor cărora avem grijă să le spunem lucrul acesta. Suplinim timpul prin cuvinte și credem că este de ajuns.

Distribuim cugetări și vorbe de duh pe care le vedem în spațiile virtuale, fără a avea vreo idee despre cei ce le-au scris. Fără a le înțelege. Fără a le simți.

Îi urâm pe clasici, dar ne agățăm mereu de ei. Vrem artă modernă, dar tânjim, de fapt, după spațiile convenționale.

Ne facem urări de sărbători pentru că există o cutumă în acest sens. Pentru că există un calendar care ne indică foarte clar faptul că este momentul să ne bucurăm, să fim alături de familie, să fim parte din acest clișeu pe care îl trăim an de an.

Fiecare decembrie ne aduce regretul unui ianuarie pe care ni-l amintim ca pe ziua de ieri. Regretul unui timp pe care nu știm cum și unde l-am epuizat. Regretul încă unui bilanț pe care încercăm să-l învelim în culori vesele.

Așteptăm fiecare început de an ca pe o nouă șansă. Facem promisiuni pe care le uităm de îndată ce le-am așternut pe hârtie. Sau pe pereții imaginari ai spațiului virtual. Avem nevoie de argumentul imbatabil denumit ”1 ianuarie” pentru orice schimbare pe care ne-o dorim definitivă în viața noastră.

Vrem fericire, mai mult decât orice altceva, însă nici măcar noi nu știm să creionăm un portret al acesteia.

Disprețuim astăzi persoane cărora ieri chiar noi le-am construit un piedestal. Dărâmăm cu ușurință orice, fără noimă. Judecăm. Judecăm mult. Și iubim tare puțin.

Ne dorim copii, dar atunci când apar pe lume nu facem altceva decât să-i adăugăm pe lista noastra de îndatoriri.

Ne intitulăm societate de consum, dar poate că titulatura aceasta ar trebui să vină din faptul că ne consumăm pe noi înșine. Încetul cu încetul. Cu o minuțiozitate de ceasornicar.

Tânjim după bani. Deși nu avem timp să cheltuim acești bani. Tânjim după afecțiune. Deși suntem mult prea ocupați pentru a primi această afecțiune. Tânjim după timp. Deși atunci când îl avem, îl irosim fără pic de remușcare. Tânjim după fericire. Deși nu prețuim nici măcar privilegiul sănătății fizice, înconjurați fiind de atâta boală. Tânjim după oameni. Deși uităm de ei de îndată ce îi avem aproape. Tânjim după viață. Tânjim clipă de clipă. Și nu ne alegem decât cu iluzii trecătoare, izvorâte mai degrabă din lumea virtuală, fără niciun fel de concretețe în viața reală.

Își vor aminti poate cei ce vor veni după noi că am fost vii. Că am fost oameni. Că am fost însuflețiți de inimă, nu de baterii. Însă ce folos? Noi am uitat asta de mult.

Categorii: Blog

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *