Clipa și lacrima

Aș putea scrie pagini întregi despre actorul român. Pagini pline de elogii. Pentru că altfel nu știu să mă raportez la oamenii aceștia. Decât cu o foarte mare doză de admirație și de respect. Nu cred în perfecțiunea umană a nimănui, nici pe departe. Și actorii sunt oameni, asemenea nouă. Doar că, spre deosebire de noi, oamenii de rând, ei au o doză de suflet în plus. Iar acest supliment de omenie îi face să fie speciali. Simpli și complecși, deopotrivă. Modești, dar cu personalități extrem de puternice. Diferiți, dar omogeni. O mare familie, cu individualități fel de fel. O familie poate nu plină de armonie, dar armonizată perfect.

Desigur, lumile ideale pot exista doar în mințile noastre. Și poate că nici acolo fericirea deplină nu și-ar putea găsi cu adevărat locul. Astfel că nici cortina nu ascunde întotdeauna, în spatele său, doar voie bună. Iar scena nu este mereu cel mai pașnic loc de pe pământ.

Cu toate acestea însă, teatrul are acea simplitate plină de har. Are acel mister colorat în felurite nuanțe, cu fiecare ridicare de cortină, cu fiecare personaj, cu fiecare replică, cu fiecare deznodământ. Acel ceva. Mereu altul. Mereu același.

Seara de 7 martie o voi păstra mereu în mintea mea ca pe o amintire frumoasă. Nu pot să scriu prea multe despre ea. În fapt, cum poți descrie clipa? Clipa se trăiește și atât. Iar lacrimile de la finalul spectacolului, ale oamenilor acestora minunați, pe care atât de tare îi iubesc, îmi vor rămâne mereu vii. Pentru că lacrimile actorului-om pot avea în spate ani de școală și exerciții, însă cele ale omului-actor au în ele doar suflet.

Clipa și lacrima. Ce frumos deznodământ! Mulțumesc!

Categorii: Blog

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *